Deschide cerul cosmice obloane,
Pe unde își respiră infinitul,
Să se-ntrevadă cum și-a pus zenitul
Metalul înstelatelor colane.
S-a limpezit o apă cu lumina
Care aduce luna mai aproape.
O umbră-mi varsă bezna peste pleoape
Și pleacă să-și dezlănțuie rugina.
Sub pașii mei, pământul își deșiră
Pietrișul poleit cu așteptare
Și simt că în a clipei frământare
Se-atinge a tăcerii tristă liră.
Surâsul vântuit al nopții calde
Cutremură toți plopii din răzoare,
Destramă-a păpădiilor zburare
Și o trimite-n ape, să se scalde.
Învăț să văd în întuneric jocul
Pe care Nevăzutul îl creează,
Atunci când, în eternitatea trează,
Adoarme clipei murmurul și focul.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.