Iar ne retragem în pustiul adânc al tăcerii
Oștirile noastre-s ostenite și mult prea puține
Unii s-au stins alții-au ales arginții trădării
Alții s-au dus la idoli în burg să se-nchine.
Am bătut abătuți la toate porțile lumii
Nimeni nu ne-a deschis însă nici una
Lebăda a ouat în cuibul de lumină al lunii
Și s-a stârnit în partea umbrită furtuna.
Târziu este-n veacul minciunii și-al urii
Cei ce se nasc nu mai au curaj de eroi
Cei plecați sunt îngropați în rugina armurii
În nisipul clepsidrei care curge din noi.
Trec sufletele triste prin pustiu călătoare
Cerul deasupra e greu, ursuz și fierbinte
Unde-s grădinile de vis în văzduh plutitoare
Tărâmul de liniști celeste, părinte?
Ne mai trezește din când în când vântul
Mrejele sale sunt însă amăgiri și erori
De parcă s-a stins de-o veșnicie pământul
Și plouă din ceruri luminând meteori.
Norii se îngrămădesc deasupra noastră
Parcă un munte întreg ne-ar șade în spate
Nu-i candelă-aprinsă în noi și-n fereastră
Singuri orbecăim pe căi de vis neumblate.
Când se va lumina în zori de ziuă curată
Când se va cerne cenușa din zgură
Vom înnota orbiți prin nămeți de zăpadă
Spre-o cetate cu-o lume mai sfântă și pură.
Iar norii se îngrămădesc deasupra noastră
Parcă un munte întreg ne-ar șade pe spate
Nu-i candelă-aprinsă în noi și-n fereastră
Ușile spre Tine sunt toate de mult încuiate.
Și atunci te invocăm doar fără de cuvinte
În icoane pe lemn, în necuprinsul de sus
Pe piscuri albe de munte în izvoarele sfinte
Pe bolta pătată de sânge-a acestui apus.
Invocăm lumina cerească rămasă în noi
În mădularele ființei, în sânge și-n oase
Prin văile plângerii, prin praf și noroi
Trecem cu oștile Tale spre zări luminoase.
vezi mai multe poezii de: marin.mihalache