Mă limpezesc şi simt că ating pământul şi liniştea.
Liniştea îmi umple spaţiile goale şi le coboară
la starea de fiinţă.
Liniştea din plantă, de pe faţadele caselor.
Liniştea relevantă în sensul de prelungire a osului, a clipei.
Astfel e cu putinţă aplecarea mea în afara sferei
şi punctului,
ieşirea dintre teancuri de hârtie,
părăsirea hotarelor limbii.
E foarte important să-mi manifest bucuria.
Sus,
va trebui să aflu când reapar vieţuitoarele.
Mansarda-i în afara mea.
Totu-i în afara mea.
Eu sunt în afara mea.
Încercare de cântec:
singurătatea-i limitată şi foarte aproape.
Limitele sunt şi ordine şi ape.
Oculte sunt mâna care scrie şi lumina,
dragostea de oameni, ploaia şi retina.
Mă depărtez de aer şi de mare.
Vreau un oarecare.
Sunt pânză răpusă de soare.
Sunt soare brun.
Metalul din mine rareori îl sun.
Altă încercare de cântec:
mă voi întoarce într-o zi ce nu poate fi nici una
din zile.
Cu ochiul înapoia acestor seri utile.
Clipa-i în afara mea.
Clipa-i şi în afara mea.
Atât de goală încât aerul este o posibilă
conştiinţă a singurătăţii.
Încât văzul
nu cade şi nici nu devine.
vezi mai multe poezii de: Ioan Flora
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.