I
I-atâta iarbă neculeasă în gură şi tu arăţi cu degetul cerul de-alături; să curgă, să se rupă sângele subţire ca firul.
Pari o noapte de iederă, plâns din scorbură privindu-te şi mergi când fulgerul se înfige în coaste cerul să-l trezeşti; lătrând să ne înveţe vindecarea. Căţelul din adâncuri să-l recunoaştem. Să ne mânjim cu sânge.
Pe urmele fraţilor tu calci şi aspru vânt de sud, zdrobindu-l, îl vei putea înghiţi. Ca un colţ de pâine ce sare pe trunchi. Trezeşte-te. Ascultă pe cei ce-şi ard dansul în rânjetul tamtamurilor şi bucură-te de buzele tăioase ale cântecului. Obosit, prin piatră să treci. Arzând să te înfrupţi din fierea celui învins. Unde nu mai sunt urme de facere.
Precum obosiţii din vale, tu caută malul să-l găseşti, clopote şi mirosuri rotind în jurul tău. Şi ochiul plâns pe spatele armăsarilor să se întoarcă. Cu rănile în pântec unindu-se.
Înţelegerea să încolţească în fecioare. Roşii, fecioarele să-ţi albească sângele.
vezi mai multe poezii de: Ioan Flora
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.