Ridicarăm trunchiuri aducerilor-aminte,
cenuşiul în îndrăzneala lui îndepărtându-l.
Se înălţase marea şi rămase neclintită
şi se limpezi glasul privighetorii.
Şi răsăriră din seva plantelor tablouri tremurânde
şi alergară fetele în urma lor
şi-nmuguriră-n ele câmpul şi odihna.
Începură să bată singurătăţile dinspre miezul nopţii
în noi
şi el se răsuci ca o clapsidră.
El îşi despică ramurile uscate şi iscă lumină
şi vânturile se aplecară ca un scut
peste oraş
şi a fost noaptea fior al desfătărilor,
aşa cum se cuvine.
vezi mai multe poezii de: Ioan Flora
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.