Aici omul care nu poate deveni,
purtându-şi iernile
şi tăcerile
şi tot ce nu poate fi imaginat.
Înconjurat de peisaje domestic,
umbros
precum tot ce e permis şi indicat.
Merge,
se rupe melodios,
se presupune a fi,
are parte de singurătate.
Singurătatea îl atinge ca o literă suavă.
E luminos,
e rotund,
e jumătate os.
Dacă respiră,
frunzele există.
Dacă plouă,
frumuseţea se adună şi se taie în două.
Dacă visează o silabă,
vorbirea se schimbă.
Revine ca lacrima în casă şi-n limbă.
Oboseşte şi-i un frig de moarte
de la gură mai departe
şi rare sunt secundele ce trec
spre odihnă şi contemplare.
Se desluşeşte miros de lună,
se desluşeşte început de faptă
şi iarăşi
sunt lent şi iarăşi
nu pot deveni.
Şi iarăşi e altcineva care trece,
subţire ca o frunză rară.
Iarăşi e drept şi ploios
şi înfrigurată, iarăşi,
seara este urmată de seară.
vezi mai multe poezii de: Ioan Flora
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.