Ce mult m-acoperi de lumină!
Am încercat să mă apropii de mine, seara
mi-alăturam degetele de ochi,
să aud sunete.
Mi se părea că o prezență familiară
așteaptă dintotdeauna
pe băncile din grădină.
Unul de-al casei venea acolo și
începea să cânte. Nimeni nu-l înțelegea.
La toate oglinzile, în toate porțile,
maci negri și nopți,
și armii, și talgere, și cai
nechezând războinic;
nu vreau să spun asta, dar… –
e o grădinărie în plus.
Cineva, ca din niște bazine verzi,
mă strigă.
Voci îndepărtate
aud
și când mă uit îndărăt, vin oameni, simt degete,
întorc umărul, și n-aud vorbe –
și dacă bat în geam, nu mai e nimeni –
și când urc pe fluviu,
în sus
văd munții arzând.
În toate lucrurile am așteptat.
Mă duceam ca să fiu singur
dimineața, să culeg
vocile rămase pe fluviu
sau
alungindu-se-n vânt.
Acum
păsări cu sex baltic
pe deasupra orașului
vâslesc putrede.
Vântul de Miază noapte
șuieră-n ganguri.
Pe fundul
țărilor vechi
se plimbă neștiut
glasul morților.
Cele mai multe aripi s-au prăbușit simetric.
Cineva își bate joc.
Întind mâinile, ascult –
cu zgomote adânci, în jurul umerilor
lilieci în zbor ultim
se-apleacă peste bazin.
Termină! Termină!
Sub pom e o pisică bătrână care doarme demult.
Ca estuarele, ca anotimpurile
peste magicul semn, prin despărțirea de-acum,
ne-am binevestit și plângem.
Vă voi ocoli îndrăgostit ca pe arbori,
spirite ale iubitei mele.
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.