Cu haina mea am învelit-o, furtuna
să n-o pătrundă. Și țara ei cu țara mea
s-au adunat sub aceeași stea.
Eram una.
Coiful aceluiași cerc
ne-a acoperit viața întreagă.
Doamne, nu-ți cer
decât să nu uiți că mi-era dragă
și c-am avut un copil și-am plecat în lume,
să-l ferim de robie.
Noaptea acum e
ceva mai departe. O apă care-nvie
doar când și când, rar.
Pe corabia ta amintirea desparte
la Ulise în tolbă, coșmar de coșmar.
De-a pururi plutire. Ithaca-i departe –
și-ndărăt e urgie. Țara dată la câini
ori la păsări de pradă.
Spânzurate pe stradă:
embleme sinistre, desene de pâini
ca niște schelete. În fiecare-o năpârcă.
Ulise le stoarce. Adună veninul.
Marea se urcă și-i sare în cârcă, prefăcută-n fantasme. E Pont Euxinul.
A călătorit spre apus și-a ajuns în răsărit.
Vânturile iar l-au mințit.
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.