Odaia mea țipă de scheletele adevărului.
Dacă m-aș întoarce fără dureri
așa cum plecasem
la ce bun călătoria?
Am fost între voi
să numărăm până la munți
și am uitat numerele
amestecate cu umbre și case
și-n dreptul munților
– îmbrăcat în aceste sunete care nu se pot pipăi –
florile se aplecau în toate luminile.
Am îngenuncheat sub flori.
Și n-am folosit nici un cuvânt în care să nu fi murit.
Eu cel ce nu sunt nimeni și nu însemn nimic...
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.