Vă-nfioară gândul.
De-adevăr vi-i frică.
Și-o să-ți vină rândul,
forfotă calică.
Păsări, păsărele,
voi de ce tăceți?
O! violoncele
pline de scaieți…
Mă-ntreba adese
alte dăți, de voi –
o! cenușărese
bete de noroi…
L-a ucis, îmi pare,
setea de-altă viață,
pururi călătoare
flaute de gheață.
Și-aplecat pe liră
nouri cu izvoară,
tot l-ademeniră
și-l tot fermecară.
Ca dintr-o gravură,
noaptea se desprinde.
Nu prin jaf și ură:
mâl fără colinde!
Lin va-ntinde mâna
– muzicală clipă –
vrându-și-o (fântâna)
gală, ritm, risipă.
Minte ca de haită,
nu prin glodul urii!
Buhele se vaită
lung, pe promotorii.
L-am visat spre ziuă
într-un pisc albastru –
veșnic apa-n piuă-o
bate alt albastru.
Ce zăbrele grele
și ce munți răzleți!
Păsări, păsărele,
voi de ce tăceți?
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.