Cu mâinile într-un munte de ceață,
scotocii focul, am sculptat
lucruri, copaci, idealuri.
A fost o zi a mâinilor mele!
Ziua întâia…
Ziua a șaptea…
Scormoneau bizonii de fier.
Arpegiul de rouă-al dimineții
înăpustea hamacul – și aerul,
aerul semăna cu conștiința, cu magistralele, cu revoluția.
A fost o zi a mâinilor mele.
Muntele bătrânilor dormea între spaime.
Nepăsarea se risipi ca lintița de baltă:
i-a stricat ziua de ieri, i-a fărâmat coapsa cealaltă;
aidoma păianjenilor, algelor și piersicii din care
cântă sentimentul amestecurilor și-al imensității,
ochii (ca doi peștișori sub apă) ți se întorseseră pe umerii mei.
Oameni necunoscuți se sărutau, uitându-se la stelele din închipuire.
Știam că merseserăm dincolo de leagănele apelor și ale potecii.
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.