Toate ziua lucrai.
Pârguiam roci
Băui cântec
Băui lumină.
Aerul zgâria și-a-nvățat
meșteșuguri ciudate:
să fie dulce ca strugurii,
s-ademenească porumbeii sălbatici,
din hleiul costeliv să scoată fiori și mătase,
anotimpurile născute la câmp să le mângâie părul,
sub fluviile orașelor s-aștearnă dimensiunile uluitoare
cărora simplu li se spune: omenie – dar cine
va înțelege mirajul acestui cuvânt,
fără năravuri de jaf?
Cu puii după ea, prin pădure,
toamna intra ca o ursoaică
prin arhitectura luminii.
Omul e un document al universului.
Noi nu poreclim eternitatea.
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.