Eternitatea izbită de stânci –
marea semăna cu ochii mamei mele
amețitor de adânci.
Părul ei negru – un Trafalgar fictiv –
din zi în zi o făcu mai frumoasă.
Timpul nu mai avea genunchii mărunți,
dar vibra infinit…
Tot ce a devenit lumea mai târziu din pricina mea
a devenit.
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.