Pietrificați de veacuri și roși de clonțul apei,
comploturi inocente și-ademeneau satrapii.
Ne-mpresurase taina. Tu-i scuturai bocancii,
colibă din pădure, hățoasei noastre Francii.
Pe labele lor crâncen încotoșmate-n blănuri,
munții lucrau la greieri, la sfeșnice și pănuri.
Șoptea doar câte-o frunză, doar câte-un ciuf de noapte
cădea în frăgezimea prelingerilor coapte:
amestecuri frugale de purpură și broateci...
Asini obscuri prin rouă treceau cu popi sălbateci,
plimbând sub epiderme o muzică rănită.
S-a tolănit răcoarea pe prispe și copită,
cu pântecele goale. O cruce de soldat
să putrezească toată tot n-a mai terminat.
Iar liniștea, în cârcă – de ieri – cărându-și prânzul,
s-a dus să-și cate urșii ce-or să-i mănânce mânzul.
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.