Mi se urâse pe lume
la nesfârșit
noroiul... noroiul... noroiul...
pe marginea lacului, convoiul
înainta obosit
am alunecat, n-am mai văzut
nici drum, nici lac –
nimic
mă căra careva, când m-am trezit,
ca pe-o mogâldeață
pe umeri, ca pe-un sac
mic
deodată
mi-a fost așa de dor de viață
sufletul e-o materie elastică
și ciudată
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.