Multă, multă vreme va fi așa.
Pe urmă nu va mai fi nimic.
Nici măcar pustiu.
Nici – desigur – speranță.
Ar putea amintirea să dea-n colț ca iarba.
Ca stihiile.
Dar din ce sămânță? Și la ce bun?
Ca să fie locuit nimicul cu nimic
Iarăși?
Sfârșitul e singurul zeu
Care n-are sfârșit.
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.