Mâini fragede zvâcnind pe clampe ireale
ca pentru baldachinul celestului decor;
nu sunt nici ale mele, n-or fi nici ale tale –
auzi-le cum sună, brodate, pe covor!
E dincolo de oameni o dâră-n zări de crini
îmbobociți exotic prin câmpuri de mătase.
Iar uneori cocorii schimbatelor lumini
mai prăbușesc tăcerea prin pomi ori peste case.
N-au vorbele ecoul dintâi și nici măcar
nu-i foșnetul același amar cais cu sevă.
Grădinării de sunet înmiresmat relevă
nuanțele pe șesuri, iar timpul trece rar.
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.