Oboseala m-a-ncolăcit ca o reptilă.
Aerul se târâie și arde.
Curpenii tinereții, în hoarde,
îmi licăre prin oase. Mi-i rău și mi-i silă.
Am văzut lumea și-am văzut ideile.
Singurătatea îmi urcă gât.
De-atâta-nsingurare de atâta urât,
își prăfuiau bolțile curcubeiele.
Aplecat peste mine ca un pom
deasupra gângăniilor care-i mângâie haina,
fiecare spânzurătoare-și visează un om
și fiecare jivină, taina.
Cu zările și epitalamii
de-a valma, pe umeri, sub leaturi –
vâslași năzărind spre uscaturi,
ne-neacă pustiurile anii.
Destrăbălatele vânturi încalecă șesul.
Timpu-i de piatră și iarbă.
Această inimă niciodată n-o să mai fiarbă:
i-am ascultat înțelepciunile și-i cunosc înțelesul…
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.