și-așa cum trecea timpul pe-acolo
să se fi deschis o ușă să fi dispărut o umbră să se fi auzit
că strigă cineva încet să fi părut că simt zgomote
că niște voci fistichii rod stofa dintre struguri și ruguri
să fi părut că sub lampioane și come s-a vaporizat iodul
și marea se relegă și nici una din rufele de pe câmpia mierlei
nu-și mai reamintește nestatornicie pură
sunteți din lumea celor ce vă certați și vă impăcați
și pe urmă… și pe urmă nimic… o rochie galbenă
sau aerul disperat mototolindu-se în subterana cu vestminte
fiecare om trebuie să știe în fiecare zi cât e de înalt
și-așa și luna ca un portofel cu lăbuțele din față
copie albastră a cerului perorând perorând și cum pe strada
teilor creșteau oțetarii și că pe tine nu te voi pierde niciodată
nu se poate trăi nici singur nici cu alții toată
viața n-a venit nimeni
și la căderea stelelor intri-n casa ta ca-n țara celei
mai falnice fantasme și taci și apele se-aud ca o retragere
din jignire
lumina miroase a bărbat
și-așa…
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.