Ca un sânge alb și zdrențuit
ne jucam de-a șarpele
morții mei n-au murit... nu vor muri niciodată
Am să mă sărut cu plânsul
și-am să mă dau huța-n lacrimi
Făclia lua forma unei femei care se scaldă
Neliniște caldă
zăpadă puțină... Meschinării...
Ne-am lăsat coiful în întrebări colorate,
melancolie citadină –
și coiful coclește-n grădină
încolăcit printre sâmburii focului...
Atât se mai poate...
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion