Spaţiul e pustiu,
Timpul e târziu,
Ploile sunt putrezi…
Ochii mei sunt umezi
De-atâtea tristeţi provinciale;
Cerul plânge cu lacrimi de jale,
Când negre, când albe,
Plutind print timp ca nişte salbe.
Amestec de melancolii,
Ninsorile cad rar şi gri –
Iar pe durerea de poet
Se lasă-amurgul violet,
Ca nişte-odăjdii de profet.
Oameni-s bolnavi şi galbeni şi trişti,
Din plumb fac de toate – ciudaţi alchimişti –
Şi cântă barbar în spelunci…
Departe e lumea de-atunci!
Departe dar nici prea foarte,
Ca drumul între viaţă şi moarte.
vezi mai multe poezii de: Ion Dodu Bălan
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.