Casa,
era minunată:
iedera urca de jos
şi pînă sub acoperiş,
Purpuriul cerului
era brăzdat
de straturi paralele
şi subţiate spre asfinţit,
Începuse iarăşi să ningă.
Luminile caselor răsfirate pe deal,
dincolo de gară,
se zăreau tot mai şterse
Timpul
se stricase dintr-o dată.
Ploaia
lovea des şi mărunt,
Văzuse lumina zilei
într-un sat,
nu prea îndepărtat,
de peste Mureş,
Şinele se îngustau
pe potriva micului tren forestier,
care se urnea de două ori pe zi –
dimineaţa şi seara –
Primii fulgi de nea...
o încântă de fiecare dată.
Neastâmpăr vechi
al ei şi al atâtor altora
Primele ceasuri ale dimineţii
vin cu soarele strălucitor
care face să sclipească
roua pe florile din grădină.
Arunc o privire la stele.
Cerul e o nesfârşire albastră,
uitată parcă aşa de la facerea lumii.
Şi noi o coajă de nucă...
Neiertătoare
Clipa-ţi dă târcoale,
Despicâ lumina,
în curcubeie,