Anatolida sau Omul si fortele V - Ion Heliade-Rădulescu
Adăugat de: Gerra Orivera

IV. Arborul stiintei

I
De este o cadere, a fost s-o stare culta
De arte, de stiinte, de pace, de dreptate,
D-amor, de armonie, de bunuri legitime,
A fost s-o fericire.
A Greciei cadere in sine presupune
S-o mare naintare, in care inflorira
Virtuti, stiinte, arte si drept, si libertate,
In care se nascura s-atat se dezvoltara
Talente, minti si genii, eroi si legislatori;
A Greciei cadere ne da sa intelegem,
Din fapte-nvederate, c-a fost a lumii scoala,
Precum caderea Romei ne-nvedereaza-n fapta
C-a fost odinioara si doamna, si potente.
A omului cadere de ce sa n-aiba-n sine
Aceeasi insemnare? de ce sa nu ne spuie
D-un nalt grad de cultura in care omenirea
A fost ajuns odata si a cazut la ur ma?
Toti popolii din lume conserva suvenirea
D-o stare foarte nalta din care cazu omul.
Traditia ii dete si forme variate,
Si nume, dupa locuri: la unii ev de aur,
La altii paradise, la multi divina era,
Cereasca-mparatie, perfecta fericire.
S-a zis ca pe atuncea locuitorii Terrei
Erau mai sus de oameni cu mintea, cu puterea,
Cand, domni pe elemente, rasstrabatea pamantul
Si aerul si marea, cand spatiul si timpul
Erau al lor domeniu; perfecta fericire
Sau absolutul bine era a lor avere,
Legitim eritagiu.
Traditiuni c-acestea era-n mare credinta
In Asia intreaga, si cati n-ar fi crezut-o
Ar fi trecut de empii, nedemni de existenta.
Sa le luam d-a randul, facand aceeasi cale
Ce au facut si ele prin lumea primitiva
D-a omului cadere.
II
Sa-ncepem d-unde-ncepe credinta despre starea
Acei culture nalte de unde cazu omul.
Asa de fostul bine, d-antica fericire
Se nara pretutindeni si-nvedereaza fapta
C-a fost ce nu e astazi, un nalt progres in toate,
In care omenirea se bucura ferice
De dreptul la viata.
Acea antica era s-arata, cum am zis-o,
Sub varii, multe forme, sub varii, multe nume:
In Indii se numeste maharchiane faste,
Caci oamenii d-atuncea erau maharchi pelorii,
Mai mari decat pamantul, atotpotenti ca zeii;
Si leii, tigrii, lupii, momitele, asinii,
Si insisi pestii marii aveau mai multa minte
Decat regii de astazi; iar vulpile si lupii
Se pricepeau mai bine decat toti fariseii
Spre a-ncela si-a smulge.
O singura cetate era tot globul nostr u;
Maharchii, cetatenii acestei urbe vaste,
Erau cat universul de mari si formidabili.
Pe langa ei pamantul era ca o puntura
Si — o, minune mare! — ca ei, maharchi cat lumea,
Cu mii si milioane se desfata pe dansul
Si bea la ambrozie si se punea la lupta,
Precum se lupta zeii sau regii pana astazi.
In mijlocul cetatii, ce-era ca o gradina,
Si arborul stiintei crestea superb spre ceruri,
Nemarginit cu tr unchiul. Ca si stiinta insasi
Se impartea in ramuri, in crace,-n ramurele,
In sectiuni aparte, capitoli, paragrafe,
Articoli, axiome si cate-are stiinta
Sa semene cu pomul.
Acest arbore mare era ca orice planta,
In jos cu radacina, spre cer cu-ale lui ramuri,
Si radacine-ntinse ce sfredelea pamantul
Si strabatea profunde in iad ca niste pompe,
Cat sa spaimante mintea si sa-nfioare carnea.
D-acolo-si tragea sucul si-l raspandea in fructe
Ca, d-or veni vrodata p-acest pamant si oameni,
Precum venira-n urma, sa nu guste dintr-insul,
Caci moartea ii asteapta in stir pea lor intreaga,
In toata-eternitatea.
P-acest fel de credinte si Brahma, si brahmanii
Isi stabilira siguri si tronul, si altarul,
Si ordinea legala.
III
Un eretic odata, potente cat maharchii,
Arhibrahman din leagan, sacrat de sine insusi
Si suveran pontefice, c-un brat de nalta forta
Ia pomul si, smulgandu-l din cele mai profunde,
L-intoarce si-l infige cu radacina-n ceruri.
Cu ramurile-ncoace spre noi ca niste raze,
Sa-nvete d-altadata sa nu mai suga moartea
Ca pan-atunci din iaduri, ci viata si lumina
Din cele preainalte; sa creaza fiecare
Ca cine din el gusta ia viata si putere
Spre a combate forta ce se credea ca este
Ea insasi absolutul.
D-aceasta cutezanta se zbucina pamantul;
Toti sfintii, toti maharchii strigara: “Sacrilegiu!
Tradare,-apostazie!”, caci dupa dansii lumea
S-a-ntors, ca niciodata, cu josul sau in sus.
Nici Anna-arhiereul, nici doctorul Caiafa,
Cuviosia toata, cu scribi, cu farisei,
Nu-si sparsera vestmantul si nu strigar-atata
Cand incarnat Cuvantul, spre nutrimentul mintii,
Isi dete al sau sange, doctrina sa divina.
Nici insusi sfantul papa n-a fulgerat atata,
Din culmea Vaticanului, urgie si-anateme
Gand Luther ereticul se puse sa proteste,
Altissim sa proclame si voia constiintei,
Si liberul examen.
Era nevoie mare in Indiile toate!
Si de aci nainte persecutari, martire,
Furci, bende, rugi si roate, cu moartea toti sa moara
Si cati n-au atins pomul.
Ci arbor ul stiintei fu transplantat in China
Cu radacina-n ceruri.
P-atunci China, mai simpla, cu totul primitiva
N-avea atatea-nvaturi ca cele de prin Indii;
Chinezii-n simplitate nu se puteau pricepe
Cum mii de universuri, de colosali maharchi,
Putea sa se desfete pe glob ca un graunte.
Au fost auzit insa din tata la alt tata
C-a fost mai dinainte timpi, zile fericite,
In care-si manca omul fara laboare painea
Si oamenii cu totii erau nici viermi, nici huma,
Ci suverani cu totii, imperatori celebri,
In stricta alianta cu cele preainalte,
Caci cerul cu pamantul erau ca doua sfaturi
Vecine si amice, in buna armonie.
P-atunci imperatorii (c-asa se zicea omul)
Pe cai d-argint, de aur, de fier peste tot locul,
Cu tragatori d-arama varsand flacari pe gura,
Mergea unul la altul si, devorand distanta
In cateva minute, in tari prea departate.
Iar altii-n vehicule ca stelele volante,
Cu ipogrifi de flacari ca fulgerul de repezi
Iti strabatea prin aer de la pamant la luna,
Din luna drept la soare. P-atuncea toata lumea
Era in fericire, p-atunci erau si rauri
De miere si de lapte.
Dar cum, nu se prea stie, ca-ncetul cu incetul
Se tot corupse lumea, si iata si caderea.
Spre consolare, insa, advine pomul stiintei,
Si, tot gustand dintr-insul (cum gusta din stiinta),
Locuitorii Chinei inventa astazi una,
Inventa maine alta; cu corpul si cu mintea
Se pusera-n travaliu, se detera la arte,
La maiestrii, stiinte; af lara niste semne,
Spre-a se putea-ntelege cu cei ce sunt departe
Si cu posteritatea; facura tipografii,
Hartia inventara, facura carti sau table;
Tin mult la industrie, s-a campului cultura
O au drept lucru mare, ca ara si-mparatul;
Si le-a ramas credinta ca au sa mai ajunga
Tot cum mai fura-odata, nainte de cadere,
Pe drumuri ferecate, cu cai de acioaie
Si varsatori de flacari, distanta sa devoare
Si lumea sa strabata din margine la alta,
Si c-or s-ajunga inca ca-n clipa, ca un fulger,
Apus cu rasaritul sa stea gura cu gura
A se-ntelege-n vorba, ca-n zilele acelea
Ce le numea divine.
Acestea le cred toate, si inca si mai multe,
Ci nu se pun sa faca, asteapta sa le vie
De peste mari decindea, din lumea cea mai noua,
Din tara lui Franklin.
Caci ei au o credinta, si tin prea mult la dansa,
Ca soarele, lumina tot de la rasarituri
S-a invatat sa vie, cand altii, bunaoara,
Asteapta sa le vie de la apus sau nord.
IV
In secolul de fata progresul nu e inca
La gradu-n care-n China se crede c-a fost omul
Nainte de cadere; cand insa dupa secoli
Va tot nainta omul, si dup-o catastrofa
Ar recadea cu totul in noua barbarie
(. . . . . . . . . . . . . . . . . .
VIII
. . . . . . . . . . . . . . . . . . )
Si-oricand pe el se pune al Domnului nalt spirit.
Iar mitul despre lemnul stiintei era inca
In credit intre stirpea lui Abraham sau Brahma,
Ci-l nara omeneste, ca si cum nu l-ar crede,
Caci prea cu pietate vorbeste de stiinta
Ce Dumnezeu pusese in inima cea dreapta
Lui Betseel, s-opere si sa arhitectone
A Marturiei tinda.
El face istorie din fabula trecuta,
El spune ca edenul e parte din Asia,
Prin care trece Tigrul, Gehon si Eufratul,
Si poate si-nsusi Istrul, cui si Phison se zise,
Gradina ce-avea-ntr-insa Siria,-Etiopia,
Cu Indii impreuna, cu tarile-Evilat.
El spune ca acolo era stabilit omul,
Cultivator, custode, de mana preainalta;
C-acele mari cuprinsuri, de multa lor cultura,
Era ca o gradina cum nu e azi Europa,
Ca omul, mancand painea in toata abondanta,
Fara sudoarea fetei, ne da sa intelegem
Machine de laboare ce-au fost liberat bratul
S-o mare naintare d-industrie, de ar te;
Ca-n plina libertate femeia-era consoarte
Lacuna in text (n. ed.).
Mai sus d-o Aspasie, mai sus decat o Sappho,
A lui Pindar emula, si, intregind pe omul
Ca demna jumatate, nastea fara durere;
Ca arbor ul stiintei, ca-n orice tara culta,
Crescuse-n cea gradina si prospera d-alaturi
Cu arborul vietii.
Ne spune de o stare de pace, d-armonie
In care azi Europa s-a pus pe drum s-ajunga
Si d-unde omenirea cazu ca si Egiptul,
Si Grecia, si Roma. C-Adam, ca o figura,
Personifica omul din era de prodige
Culturii primitive, cazut in barbarie.
Si-n marea lui cadere, lipsit d-orice mijloace,
Lipsit d-orice stiinta, de tot ce usureaza
Si bratele, si corpul, de orice instrumente,
Redus, precum se zice, intr-o infor ma sapa
De lemn foarte ingrata, si astfel a-si sustine
Viata cu laboarea, a-si blestema fiinta,
A-si face din femeie o sclava tremuranda,
Iar din posteritatea-i mostenitori durerii,
Ai gemetului filii.
Narata pe-omeneste, traditiunea-antica
Ne face sa-ntelegem enigma ce agita,
De saptezeci de secoli, umana ratiune.
Aci s-aude clara a istoriei limba
Ce-atata se distinge d-al fabulei haracter,
Ce ne descrie anii si zilele de aur
Ai evului ferice, atata de contrariu
Cu insasi fericirea.
O viata monotona d-o-ntreaga nemiscare,
Cand raurile d-astazi erau rauri de lapte,
Paraie curge-miere, cand fructele din arbori
Erau poame de aur, si oamenii la umbra
Si neatinsi de soare stau rasturnati ca pruncii
In leagan de matase, far-a mai sti de maine,
Si arborii de sine plecau ale lor ramuri
De fr ucte incarcate, ca muma ce isi pleaca
Cu tinerete sanul l-a pruncului sau buze.
Nici arta, nici stiinta, nici framantarea mintii,
Nici semn de ratiune. Se poate fericire
In plina neactiune, monotonie-ntreaga?
Si-n care loc al lumii au fost aste taramuri?
In visele-indiene? in campuri elizee?
Gradinile-esperide c-acele incantate
Gradini-ale Armidei, create ca prin farmec
Si care niciodata si nicaieri n-avura
Nici loc, nici existenta?
IX
In adevar, caderea a fost si este-o fapta,
Caci degradat fu omul mai jos si decat vita;
Si oricare-ar fi forma prin care se transmise,
Invedereaza timpii de-ntreaga fericire
Si d-o cultura nalta, cat li s-a dat si nume
De timpi divini, timpi d-aur.
Ci care e cuvantul caderii deplorabili,
Al unei catastrofe atata de complete?
Sa ascultam raspunsul sau paradoxul mare:
Caci cuteza sa guste din arborul stiintei!!!
Si ce, au moare omul cand gusta temerariu
Din fructele stiintei?
Problema se prezinta mai mult decat enigma.
Ci, studiind progresul cu istoria-n mana,
Se poate ca-n enigma s-aflam si adevarul.
Sa trecem peste toate cate putu sa-nvente
Si sa fabrice omul spre-a lui necesitate:
Inventiuni de vase, de varii instrumente,
Cu uzul profitabili, cu-abuzul dezastruoase.
Sunt insa legi eterne, cuprinse-n marea carte
Ce s-a numit natura s-a caror existenta
Si-ntreaga implinire fu ordinea naturii
Cand a iesit din haos, si care nu se calca
Nepedepsit de nimeni.
Pe apa nu se umbla, prin aer nu se svoala;
Stiinta insa vine si ii produce vase
Si nave si batele s-aerostate insesi.
Aceste admirabili ale stiintei fructe,
Gustate fara cumpat sau fara sprevedere,
Pe lang-a lor foloase adusera si moartea.
Tot fr ucte-ale stiintei sunt s-armele de lupta,
Maciuca ori securea, ori gladiul, ori spada,
Sageata, arcul, lancea, facute spre-aparare
Si-n fond spre a distruge.
Progresul e mai mare, stiinta mai depar te
Cand ne produce fructe ca pulbera tonante,
S-alaturea cu dansa fulgeratoare arme
Si tot mai mortifere ca cele mai din ur ma
Si cele ce cu timpul mai repede vor stinge
Si arde, si distruge.
Cati ati gustat din aste ingenioase fructe,
Tot fructe-ale stiintei spre-a subjuga, distruge
S-a domina ca zeii, trait-ati cu viata
Sau ati murit cu moar te, facandu-va ori Caini,
Ori victime ca Abel?
Sa punem ipoteza de ce-ar putea s-advie
D-acum in cativa secoli de-nventiuni, progrese.
Se-ntrarma astazi omul cu electricitatea,
Dispune dupa voia-i d-a aburilor forta,
Si toti le recunoastem foloasele immane.
Ci tot mai e progresul pe cat exista inca
Si mai exista timpul.
Strabata-se uscatul de fortele de aburi,
Multeasca-se ca pestii pe mare piroscafe;
Din popol la alt popol, de la un stat la altul,
Din urba l-alta urba si din comuna l-alta
Incinga-se pamantul de caile ferate;
Locomotive, fabrici multeasca-se-n tot locul;
Consume-se carbunii si umple atmosfera
De gazuri, cand natura ni-l da-n stare compacta,
Sa-si imagine omul la ce grad ar ajunge
Progresul in doi secoli si cei ce au sa vie;
Ci fara prestiinta sau fara prevedere
Ce-ar fi cand atmosfera dodata s-ar aprinde
In general incendiu si cataclism de flacari
Ar arde s-ar reduce progresul in cenusa?
Acest fruct al stiintei nu ar aduce moartea
La cati au vrut sa-l guste lipsiti de prestiinta
Si insisi la aceia ce n-au gustat dintr-insul,
Posteritatii insesi din ger mene extinse
Nainte d-a se naste?
Sau fara a ne-ntinde in ipotezi asemeni,
Prin alte catastrofe, invaziuni de barbari,
Ar recadea iar omul precum cazu Egiptul
Si Grecia, si Roma si n-ar ramanea semne
De marea naintare in care s-afla lumea;
Cine-ar scapa atuncea din asta catastrofa
Ar spune cum pot spune cazutii si barbarii
De cate-a pierdut omul. Prin forme variate
Traditia-ar incepe a deveni iar mituri,
Divini, fabulosi secoli. Si ori credul, ori sceptic,
Ori huma, ori zeu, omul din nou ar reincepe
Tot in sudoarea fruntii sa-si tie o viata
De chinuri, de durere; prin lupta, prin travaliu
Din nou ar reincepe o cale lacrimoasa
D-o lunga, grea laboare si aspra, si ingrata
D-inventiuni tarzie, cat saptezeci de secoli
De lupta, de turmente, sudand, laborand unii
Si tot culegand altii, n-ar fi d-ajuns ca omul
Sa vie iar in starea in care ajunsese
Nainte de cadere.



vezi mai multe poezii de: Ion Heliade-Rădulescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.