Destainuirea - Ion Heliade-Rădulescu
Adăugat de: Gerra Orivera

I
Inima-mi obosita — si nu de ani, nu inca, —
Griji, datorii, povara pe ea se gramadesc;
Valuri, crivete-ntr-insa ca-n vulcanoasa stanca
Izbesc, se-nfrang cu mu get, mai repezi navalesc.
Pe la-nceputul verii vifore prea geroase
Asupra-i se rascoala s-o-nghete-aci pe loc,
Sangele-mi sa-l inchege, ce-n unde spumegoase
Prin vine-mi se repede; dar ea e toat-un foc!
Un foc! si ca acela ce arde-ntr-o campie
Albita de troiene si toata-n vijelie,
Ce arde ca sa arza, de vanturi spulberat,
Arsura e intr-insul, care il mistuieste,
Si nimeni nici d-aproape de el nu se-ncalzeste;
Lumina-i face groaza si celui inghetat.
II
S-o face el cenusa? vreun par jol v-aduce?
Nu stiu Dar a lui urma nestearsa-n veci va fi

Si oricand calatorul pasul p-aci-si va duce,
Oprindu-s-o sa zica: “Odat-a ars aci.”
Ah! fie-n veci ca focu-mi sa n-aiba vreun nume,
Strain si rece fie oricand aicea jos,
Si fara sa-l cunoasca, sa-l vaza veacuri, lume
Ca meteor de groaza, comet prea fioros!
Fara sa-i stie drumul si d-unde oare vine,
Dincolo el de fata sa se vedeasca bine
S-acolo sa m-arate si eu cine am fost.
Fi-mi-va el spre osanda? Fi-mi-va spre rasplatire?
Dragoste e fiinta-i, raza de nemurire,
Fala vietii mele si insusi al meu post.
III
Sub degete-mi rasuna, lira, te-nfioreaza,
Spune ce e poetul in ast loc osandit,
Cum el dintr-insul raiul oriunde-nfiinteaza
Si-si face fericirea din bine-nchipuit.
Cand canta el, s-aude, veacurile rasuna; .
Cand se inchina, cerul el il coboara jos;
Dragostea lui e f lacari si ura lui detuna,
Blandetea-i e seninul acel mai luminos.
Ferice de acela pe care el slaveste!
La nemurire zboara, ce el i-o pregateste;
In buza lui e slava ce duhu-i si-a croit;

In mana-i e cununa ce-n veci sta inverzita,
In pieptu-i e altar ul pe care e slavita
Aleasa frumusete ce el a-nvrednicit.
IV
Cerul e al meu templu si singura-nchinare,
Seninul lui e semnul prin care il slavesc;
Prin albastruia-i fata se-nsufl-a mea cantare,
Luceferii lui raze de viata-mi raspandesc.
Acolo e nadejdea-mi ce-n veci ea imi zambeste,
D-acolo astept roua, balsam mantuitor;
Aci a mea trufie se-nchina, se smereste,
Si inainte-i taina nu este al meu dor.
Muza-mi se umileste, lira-mi abia suspina,
Geniu-si pierde zborul si fruntea-mi se inclina;
Din versuri indrazneala cu totul a lipsit.
Inima-mi in tacere asteapta-n marmurire
Raza de mangaiere l-a sa destainuire
E ceasul inchinarii! si omul sta smerit,



vezi mai multe poezii de: Ion Heliade-Rădulescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.