Și crezi că te mai vindeci cu-o foaie de hârtie,
pe care-ți chinui gândul, cum spui de-atâtea ori,
când nu știi ce sunt date, nici lumii și nici ție
și înspre ce prăpastii adeseori cobori?
Și crezi că te mai cureți de mâzgă și de silă
de tine însuți, alții să vie să te ia,
purtat pe drumul țării, din urmă, cu-o nuia?
Ca șarpele, veninul ți-l porți sub limba cracă
și muști în tine însuți, și te-nvenini, și taci
și nu ceri nimănuia să vie și să-ți facă
un nod pe-o creangă bine aleasă-ntre copaci.
Iubire-i ce se cheamă iubire, ori durere?
Minciună? Adevăru-i? Pe față ori pe-ascuns?
Și câteodată parcă trăiești ca o părere,
și alteori, nici noaptea nu-ți este de ajuns.
Și pari un om de seamă, și nimenea n-ar spune
ce lanțuri duci la glezne, și ce cătuși la mâini!
Până-ntr-o zi, când totul și-n tine va apune,
și săptămâni vor trece apoi, și săptămâni...
vezi mai multe poezii de: Ion Horea