Am crezut în tine câmpie arsă de soare
spre seară
ca un vagabond într-o flanelă roşie
ocolind satele
înainte şi-napoi sărind peste Timiş
izbindu-te la tot pasul
de stâlpii de înaltă tensiune
sau de tractoare şi pluguri.
Am crezut în tine cu o dragoste teribilă
Citind ziarele la voia-ntâmplării
nebănuind că gustul epocii ar putea schimba
complet tradiţia
neînţelegând că pentru tine destinul
nu e un abis chiar dacă deschide
o perspectivă asemănătoare
şi că atâta timp cât se vor construi oraşe
şi fabrici, noile generaţii vor fi silite să înțeleagă
că prezentul nu-l va putea schimba nimeni.
Am crezut în tine
Ca un animal de povară mare şi prost
cu ochii blânzi ai linsului de sare
buimăcit că nu mai există distanțe
între satele noastre depărtarea părând a fi
o încăpere pustie până-n albăstrime.
vezi mai multe poezii de: Ion Monoran
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.