Ce seară, Doamne, eu ca o statuie
am trupul orb și-n palme-s ros de cari
și parcă simt cum luna prinsă-n cuie
pricinuiește-n glasul meu avarii.
Și parcă-l simt pe Cain în călcâi
și-n gură-mi crește Abel și-n privire
ce rogvaiv îmi pare râsul lui
și dinții - albe porți de cimitire.
Ce seară, Doamne, eu ca o statuie
cu noaptea într-un nume mă zidesc
cum uneori se spune că pe valuri
corabia și peștii povestesc.
vezi mai multe poezii de: Ion Monoran
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.