Ce vrea să spună colosul de piatră,
acest sfinx înnebunit în tăcerea lui,
în liniştea lui de piatră, ce-i curge şiroind prin urechi ?
La rugul tâmplelor voastre, sfincşilor,
vin temerar prin fluviile sudorii cu taurul pe umeri.
Ce vor să spună vulturii acestei muzici
când se-nalţă cu oceanele la subţiori ?
Ce vor pinguinii aceştia cu alfabetul ciudat
când îşi bat clopotele pieptului :
dinăuntru, cu inimile calde, spre dragoste,
dinafară, cu aripile-ngreunate de ţurţuri, de sloiuri ?
Epavele mărilor se mişcă-n acest Maraton de lacrimă, de bucurie,
liniştea se sinucide lângă inima unui piept onorific,
pasărea Arheopterix cântă pe năsălia secolului,
undiţele latră la peştii din ochii mâlului, din ochii tulburi,
pisicile-şi pun clopoţei – vase comunicante,
ochi de sunete –
la zărirea vreunei aripi ce le-atinge templul...
De ce rupeţi lichenii cenuşii de pe uluci ?
Nu vă daţi seama nici în această ultimă instanţă a crimei
de sugrumarea noului timp vegetal de manifestare ?
Pentru ce mai zvârliţi cu măciucile-n cruci, în voi înşivă ?
De ce s-a-ncolăcit şarpele pe bastonul lui Asclepios ?
Pentru a se naşte astfel tragedia cea mai frumoasă
ce-a oferit-o Olimpul, risipindu-şi propriile-i fulgere,
în rana adâncă a unui timp ce nu se născuse încă !
Ce au avut greierii la marginea cântecului
de şi-au ros viorile, de şi-au aruncat inimile pe lună ?
Priviţi-i cum cântă prin şanţuri din lire de iarbă !
Uitaţi-vă în văile Nilului când însămânţaţi de toamnă
şi de primăvară,
aruncaţi-vă coifurile de egoism în infern, în paza cerberilor –
diavolii au o criză acută de coifuri, de sânge !
De unde-i moşneagul cărunt cu cocostârcul în traistă –
şi nu-i stâmpără setea c-un bulgăre de apă,
c-un strop de lacrimă de mamă, ori de soţie credincioasă ?
Cine-i studentul ce fuge ţipând din flautul pământului –
samsarii aleargă să-i prindă de umeri torţe kaki :
sunt cumva schelete din Hiroshima, din Vietnam, din catastrofă ?
Oraşul şi-aprinde clopotele, catedralele, cu spirt medicinal,
Prinde ventuze-n spatele reptilelor surde, lungi !
Pentru ce-şi vântură Australia ţărână-n chelie
când n-are multe ciocârlii şi-i sug puii de cangur la piept ?
Unde-i medicul Europei ? S-a inflamat pojarul sub ochi !
Americile suferă grav de deochi în zodia cancerului negru !
Copiii amazoanelor – căsăpitori centauri – sug sânii arborilor.
Cu cergi din Sahara, degeraţii înfaşă tălpile goale, de ceară,
le-nfăşură bine cu funii de fum tăiate din ţevile carabinelor,
cât cântă cocorii pe pavilioanele pădurii ultima simfonie absurdă.
De ce visează femeile, fetele, cu luna plină-ntre sâni ?
Oamenii-vulturi poartă poverile sudorii în ochii de aur ai lumii.
Oamenii-păsări-de-apă suportă patimile sângelui verde.
Oamenii-păsări-de-drum poartă un fel deosebit de povară-ncifrată
de-a lungul spiţelor, din răstignire...
Trebuie să fim oameni când traversăm fluviile noastre interioare,
printre valuri de muzici neauzite de nimeni,
prin muzicile noastre camuflate –
nu sântem singuri prin deşertul magic cu aureole vacante,
ne urmăreşte un ochi nedefinit la fiecare colţ de stradă al inimii.
Vorbesc întru muzică grea, după rit,
de lângă această poartă de uraniu scurs din pletele
crunte-ale Dacilor,
în numele acestei cetăţi ce poartă
amprenta uraniului vărsat !
24 ianuarie 1967.
vezi mai multe poezii de: Ion Pachia-Tatomirescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Poemul «Destinații confidențiale» – pe tema „Războiul de 20 de ani din Vietnam“ (1955 / 1959 – 1975) – a fost publicat de Ion Pachia-Tatomirescu, mai întȃi, în volumul de debut, «Munte» (Bucureşti, Editura Eminescu, 1972, pp. 50 – 53), şi, apoi, în „antologia-i de autor“, «Compostorul de nori» (Timişoara, Editura Aethicus, ISBN 973-85261-5-9, 2004, pp. 92 – 95). Și holopoemul «Destinații confidențiale», de Ion Pachia-Tatomirescu, se circumscribe esteticii resurecțional-poetice şi a paradoxismului, fiind semnalat de strălucitul critic / istoric literar, Vl. Streinu încă din primăvara anului 1967 : «[...] Ne bucurăm poate de o primăvară mincinoasă ; dar ne bucurăm. Suntem mai înalţi sub seninul cerului boltit dintr-o dată şi mai puternici între zări fără hotar. Inima omului are naivităţi vegetale. Numai mugurii de liliac, uşor de amăgit, dau buzna în vârful crengilor şi ghioceii prin păduri ies imprudent de sub frunzele uscate de astă-toamnă ; şi câte o zi de ger întârziat se întâmplă să-i carbonizeze fără milă. Dar poate că nu va fi chiar aşa. Cu acelaşi sentiment de zări care se desfac şi de înfloriri care se grăbesc, privim de multă vreme aventura tinerilor poeţi necunoscuţi. Unii, chemaţi de o primăvară a lor, ajung să se tipărească ; alţii încearcă sensibilitatea câte unui critic prin poştă. Mulţi însă dintre câţi trezesc speranţe nu le susţin decât cu debutul. Cine a putut perinda în viaţă câteva generaţii de poeţi, cunoaşte bine amărăciunea acestei frustrări. Şi totuşi numele nou adus de vreo publicaţie sau de poştaş ne umple mereu inima de posibilitatea unei primeniri poetice. Dealtfel numai aşa am cules cândva din cutia de scrisori şi nume neînşelătoare : Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, Ştefan Augustin Doinaş şi altele, pe care le-am pus alături, în aceeaşi revistă, de Arghezi, Blaga, Voiculescu şi Philippide. Ceea ce îi va fi făcând pe tinerii de azi, încă necunoscuţi, să ne mai expedieze poştal versurile lor, îi priveşte. [...] Unul este Ion Pachia-Tatomirescu [...] E desigur un „ghiocel“, nu pentru că n-am mai auzit de numele lui, ci fiindcă se aruncă în discursul liric fără reţinere, încredinţându-se asocierii libere a cuvintelor şi unei inspiraţii despletite. Într-un lung poem de versuri tot lungi, deşi intitulat „Destinaţii confidenţiale“, aria lirică e planetară, asociaţia metaforică sare de la o paralelă a globului la alta, şi până la urmă aflăm că ne vorbeşte un glas îmbătat de el însuşi, „de lângă o poartă de uraniu scurs din pletele crunte ale Dacilor“. Vorbeşte deci un pui de Dac, în a cărui minte saltul spaţial de la „pinguinii... care îşi bat clopotele pieptului“ şi „au aripile îngreunate de ţurţuri“ la „vânturile toride“ şi la „crocodilii... din văile Nilului“, ca şi saltul temporal de la „pasărea Arheopterix (care) cântă pe năsălia secolului“ la „alba noapte a Troiei“, de aici la „scheletele din Hiroşima, din Vietnam“ şi apoi la boala contemporană a tuturor continentelor, pare chiar legea propulsorie a unei inspiraţii deocamdată ameţită şi ameţitoare. Dar se aud când şi când accente puternice şi unele somaţii ale istoriei, care încordează auzul cititorului : „De ce rupeţi lichenii cenuşii de pe uluci ? / Nu vă daţi seama nici în această ultimă instanţă a crimei / De sugrumarea ultimului timp vegetal de manifestare ? / Pentru ce mai zvârliţi cu măciucile-n cruci, în voi înşivă ? / De ce s-a-ncolăcit şarpele pe bastonul lui Asclepios ? / Pentru a se naşte astfel tragedia cea mai frumoasă / Ce-a oferit-o Olimpul, risipindu-şi propriile-i fulgere, / În rana adâncă a unui timp ce nu se născuse încă ! / Şi ce-au avut greierii la marginea cântecului / De şi-au ros viorile, de şi-au aruncat inimile pe lună ? / Priviţi-i cum cântă prin şanţuri din lire de iarbă !“ ; ori : „Pentru ce-şi vântură Australia ţărână-n chelie, / Când n-are multe ciocârlii şi-i sug puii de cangur la piept ? / Unde-i medicul Europei ? S-a inflamat pojarul sub ochi ! / Americile suferă grav de deochi în zodia cancerului negru, / Copiii amazoanelor – căsăpitori centauri – sug sânii arborilor ; / Cu cergi din Sahara degeraţii înfaşă tălpile goale, de ceară, / Le-nfăşură bine cu funii de fum tăiate din ţevile carabinelor, / Până cântă cocorii pe pavilioanele pădurii ultima simfonie absurd ; / De ce visează femeile, fetele, cu luna plină-ntre sâni ?“ Imaginea arbitrară, dar uneori şi revelatoare, rotaţia timpilor şi a spaţiilor într-un vălmăşag obscur, deşi pe alocurea constelat, propulsia lirică neobosită, având totuşi ca punct de gravitaţie din nou pământul dacic, sunt de asemenea de reţinut din Noul Turn Babel. De data aceasta, o lume de meşteri-schelete, zidari, dulgheri şi salahori, nesupravegheaţi de nici un arhitect, construiesc turnul, care e poate al unei sublime absurdităţi. În amândouă poemele, gestul liric larg, expresia vociferantă şi haotismul impresiilor par să provină din declamaţia super-hugoliană a lui Lautréamont, după cum, de la noi, Constant Tonegaru este prezent în ton, în fantasticitatea reprezentărilor şi în recurenţa apostrofei...» (Vladimir Streinu, „Ghiocei“, în revista „Luceafărul“, Bucureşti, nr. 11 / 255, 18 martie 1967, pagina 1, cu continuare în a 7-a ; această prezentare luceferistă – în întregul „Ghiocei-lor“ de la rubrica „Distinguo“ – a intrat, fără vreo modificare, în cuprinsul „Paginilor de critică literară“, de Vl. Streinu, volumul al IV-lea –„Marginalia, eseuri“ –, ediţie alcătuită de George Muntean, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, pp. 90 – 93).
Donares
luni, 07 noiembrie 2022