Nunta-mi este pură, steaua-nrăzăreşte,
munţi-preoţi îmbracă hlamida cereşte,
So-Ares şi Utu mie-mi ţin cunună ;
Mişcarea curmă moartea sub arcadă –
şi-armatele de zmei cu scuturi urlă
spre Soare-Moş – sublima-ne monadă ;
Se neftineşte verbul în fotonii
din armonia sferelor, ochi-mură,
când nestematele,-n celesta gură,
Sunt rupt din soare, sevele din humă
se-nvârtejesc în trupu-mi, soma-sema,
Pământul-Mumă, Tatăl-Cer – port stema,
dar haina albă mi-e : la Samoş, du-mă...!
Eu, Făt-Frumos, răsar dintre inele
de matcă grea, roind în grai Alb Munte,
dar căile,-ntre maci, să mă înfrunte,
ard nori de gând, torc lebedele-n Ièle,
La tâmple,-şi urcă-n zori cetatea jderii
şi piatra înfloreşte vârstei pragul
cu viorele-aprinse lângă steagul
de la fântâna-nrăzărind puzderii...
Sufletu-mi de crin arde-n trup de mai –
vine, Samoş, vine, doar la Tine vine
fulgerul din mine, orgă cu albine,
din picior de plai, prin gură de rai...!
Salumoş, crinul mi-este pur adaos
cât abureşte dava-n vremuri, burgul,
spre-a mărunţi genunea, prund la haos...!
Gurii-de-Rai, dorul se lasă-n ore,
din arcul câmpului lichid, ce este
rotit către amiază de celeste
în rochii lungi, brumate şi sonore…
Pământul suie-n temple,-n piramidă,
în galaxii de ancore cu lună,
c-o lume înroindu-se nebună,-n
buimacă-naintare de omidă...!