„ – De-Anul Nou, arhaicul, pardon de-oximoron,
dar mă refer astfel, la străvechea zi pelasgă, sau valahă,
de Întâi Mărţişor, când, ca de-un ciclic început, mă scol
parcă mai cu toţi zurgălăii pluguşoarelor din copilărie
în cap, însă nu sub mirabila, uimitor-luminoasa fragranţă
de crengi de brad, specifică tuturor sărbătorilor de-atunci,
din trecuţii ani, ci de la opusul pol, cel aflat sub malefică
pecete : că tocmai într-o astfel de sărbătorească zi-noapte,
dihorul beznei îmi guşuie cele două sute de-albe curci,
îngrijite de mine, de la ieşirea din găoace, crescute major,
de mine, pruncul, toată vara, aşadar, două sute de inimi
prăduite de păros-morţiul vampir, patru sute de-aripi
cu zbor frânt, de pe stinghiile odihnei de siguranţă,
din marele şopron, unde-i cald şi bine“... Curcoctonul
ştiu că-i ascuns în lunga şiră de lemne din marea curte,
aflată-n buza prăpastiei galben-argilie dinspre pârâu,
poate, ca şi-acum, cu globulele roşii pe negrele-i gheare,
cu fluidul de rubin transparent-cald, sorbit din inimile
păsărilor mele albe... Mi-este sporită durerea la vederea
însângeratelor pene, surori bune, până-azi-noapte, cu cele
ce mi le dăruie el (devenitul, între timp, cel mai logosabil
din cârd), spre-a scrie cu ele salmi pentru văi de rai,
la-ndemn din inima-i cu mărunte bătăi. De pe când e pui
de-aruncat la măgură, cum zice mama din prag de seară,
albul ţine la mine mult. Pe-atunci, când a moarte trăgând,
cu guşă-pietroi, victimă scarabeului neguros-chitinos ce-i,
din acea neştiinţă dintâi, înghiţit, eu, chirurgul, ştiutorul
cu inimă-n dinţi ce-i în pietrificata-i, merg la coverca-i,
pe măgură, unde-i ca şi abandonat (însă destul de departe
de vizuini de vulpi), îi tai umflata şi-i scot gângania vie,
chiar cu nord-vesticul brici de ras, de la revenirea tatălui
meu de pe frontul secundului război mondial, operând
şi salvându-l, bineînţeles, cu-aproape un an mai înainte,
la Unu Mai Muncitoresc, pe când toţi ai casei se află
la mare defilare cu mii de picioare, pe când îi scot
moartea cu pietrificatoare gheare din sorin-alba-i guşă,
îmbibată-n spirt, la loc iute-nchisă, asortat, cu albă aţă
şi cu potrivit ac de la maşina de cusut a bunicii Floria...“
Asta-mi spune-acel poet cu oximoron, iute-adăugând,
pentru că-i paradoxist şi nu-i marele expresionist,
evident, după ce-mi cere îngăduinţa de-a nu mai întreba,
cu liric patos, dihor-criminalul : „...ce cauţi tu în păsările
luminii mele, dihor intens-întunecat...“ şi după ce-i zice :
„...în vreme ce guşterele tău de martie, iubito, doarme
pe-o rază de soare, în timp ce şopârla mea de-aprilie stă
pe-o rază de lună, din cele calde, cărate din ziuă, tot
de la yang, în vreme ce pisica – din vecinătatea-ţi – vine
pe furiş, mâncându-ţi verzuria şopârlă, în timp ce motanul
genunii mi-nhaţă şopârla pestriţă..., de ce nu ne facem
apariţia la vreme potrivită, chiar mai devreme ca secunda,
salvându-le din ghearele morţii, în prelungirea stelei
singurătăţii, fie şi-a celei din trena cometei unicităţii...?“
Dar astăzi, întrebările nu mai au ce căuta pe-aici, că totul
se ştie, inclusiv intraductibilul „dor“, de ieri, de azi, poate
şi de mâine, că-ntr-adevăr, de poimâine, secundele-ncep
să se contracte de-a lungul drumului, vremea se schimbă,
după cum se ştie, chiar de la prima-ncercare a Sfântului
Vasile, Marele, cel din capul Daciei, Cap-à-Dochia mea,
dar şi dintr-altele, tot nemuritor-de-sfinte, de pe văi
de-ncenuşat-atotjefuitoare imperii, ce cultivă tot mai des
păpădia globalizatoare...
Apoi, paradoxistul Poet, văzându-ne cu semnul mirării
pe neuroni, mai cere permisiunea de a se retrage liniştit –
de-aici, de pe marele, naţionalul stadion – şi de-a părăsi
cetatea noastră, imediat după ce-şi cheamă muza dintâi,
cea din grădina de vară a preafericitului Platon :
„– Adă-mi valiza cu nufăr imens, din lacul romantic
al cerului-zece, Sfântă-Cale-Deplasare-spre-Albastru,
să mai fac şi eu, totuşi, o secundă-ncercare
de timp-comprimare : poate-poate,
dintre toate...!“
Şi se duce, se tot deplasează, dar nu spre roşu ca noi,
ci tot spre-albastru – şi încă de-atunci...
vezi mai multe poezii de: Ion Pachia-Tatomirescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Poemul «După a doua-ncercare de comprimare a timpului...» – pe tema „Anul Nou în deplasarea spre roşu / albastru“ – face parte din ciclul «Privighetori-comete de lut», aflat în volumul lui Ion Pachia-Tatomirescu, «Comete-n cea de-a 65-a vale», Timişoara, Waldpress (ISBN 978-606-614-035-5), 2012, pp. 213 – 215.
Donares
luni, 28 noiembrie 2022