Se-nclină iar, puţin câte puţin, astfel se şi ridică
placa tectonică,
pe care-i a noastră Mare Pelasgo-Getică,
ori Marea Neagră,
după cum, în ultima vreme istorică,
îi spun geografii evmezici şi moderni,
poate, pentru că,-n momentele-i de furie,
capătă culoarea din cerul gurii întâlnit la câinii feroce,
ori la hienele ce-o înconjoară,
ce-i pândesc plajele de aur…
De la cataclismul atlantidic,
de când s-a rupt în două istmul Bosforului,
a mea Mare Pelasgo-Getică dă-n clocot,
a noastră Neagră Mare fierbe,
roade-adânc malurile-i la rădăcini
şi surpă, îndeosebi, malurile sfintei mele Dacii,
distruge plajele României mele de Dobrogea,
încât unii savanţi chiar încep să vorbească
despre o acută parodontoză euxină
(mai mult ca sigur, de mâine, imediat,
după lectura atentă a acestui poem paradoxist)...!
Totuşi, eu, cunoscătorul profundei istorii,
de trei mii trei sute treizeci şi trei de metri,
a mării mele strămoşeşti, Black Sea,
nu de două mii două sute unsprezece metri
cât se relevă, incontestabil, azi,
da, eu ştiu că iar se ridică placa tectonică,
pe care-i a noastră Mare Pelasgo-Getică,
revărsându-i apa albastră din ligheanu-i imens
cât cerul şi revenindu-se la vechea ei întindere,
făcând să fie submerse din nou matca şi bărăganele
Dunării de Jos, până-n amonte de confluenţa Jiului
cu sacrul fluviu al strămoşilor mei cu ştiinţa
de a se face nemuritori...!
Realitatea asta prezent-viitoare, domnilor academicieni,
mi-a prilejuit solemn mai josul semnal de alarmă
ca pentru un veridic al doisprezecelea ceas :
„Strămoşii mei – nemuritori prin Zalmoxianism
şi muritori prin Creştinism –, treziţi-vă,
să nu rămâneţi submerşi câteva milenii
şi cu o nereunită Dacie ca între anticele-i hotare,
chiar dacă nu mai auziţi imnul României
în fiecare dimineaţă şi-n miez de beznă, de genune…!“
Miercuri, 2 martie 2011 / Duminică, 19 martie 2017.
vezi mai multe poezii de: Ion Pachia-Tatomirescu