E ceasul când amurgul s-a stins în heleştee,
Când se podeşte apa lor rece cu cleştar,
Când luna în pustiul tăcutelor alee
Declină printre ramuri spre ultimul pătrar;
Când noaptea se aprinde în pâlpâiri de rază,
Iluminând dorinţa cu umbra unui vis,
Şi când ninsori de raze prin crengi se depărtează
Umbrindu-se visarea şi dorul nedecis.
E ceasul când, nălucă, pe-a codrilor cărare
Se furişează vântul prin foşnetul de foi
Asemeni prevestirii melancoliei care
Se-apropie, se lasă, şi se strecoară-n noi...
Şi când simţind în tine nelămurit, primejdii,
Îndrăgostita nopţii o chemi ca în trecut;
Când iar şopteşti la lună cuvintele nădejdii,
Deşi nu porţi nădejdea în sufletu-ţi tăcut.
E ceasul când iubita în glasul tău se-ncrede
Cum se-ncredea pe vremuri în vechile băsmiri
Când flacăra ea încă în ochiul tău o vede,
Deşi scrumit e focul atâtor întâlniri...
Şi când iubirea s-a stins în amintire,
Când inima e rece, podită cu cleştar
Şi dorul pe-a aleii pierdută amăgire
Se duce ca şi luna în ultimul pătrar.
vezi mai multe poezii de: Ion Pillat
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.