Biserica, în noaptea albă cu zarzării-mprejur în floare
Şi cu poleiul lunii pline pe aripe de heruvim,
Uitată-n fundul mahalalii - în liniştea-ţi mântuitoare
Primeşte, din grădini de vară şi patimi, singur să revin.
Pe turla ta luceşte luna cu bruma ei ca o beteală...
Copil sfios mă lasă, tainic, să-ţi calc pe prag ca pe-un hotar.
Să piară dorul de femeie, viclean, sub sfânta zugrăveală
Şi inima mi-o fă să fie pe-altare limpede pahar.
Dar dacă sufletul din mine, bolnav suflet, n-o să piară
Cu tencuiala ta curată un rai de proaspete văpseli -
Cu barbă ninsă, bunul preot se roagă pentru el în tindă
Şi vede îngerii în preajmă-i cu pene lungi de rândunel.
Şi dacă birji îmi duc prin noapte, ca-n negre bărci de voluptate,
Iubirea trecătoare-n care mi-am otrăvit vecia mea
Tuşind, mai stă paracliserul bătrân, cu mâini cutremurate,
S-aprindă la icoane cerul: sfânt lângă sfânt , stea lângă stea.
vezi mai multe poezii de: Ion Pillat
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.