Domnea în vremea veche un Crai şi o Crăiasă.
Mai bună ca pita albă dospită de pe masă.
Purtau zăpadă-n creştet şi primăveri în piept,
Căci gândul le fusese curat şi înţelept -
Şi flori târzii crescute sub neaua iernii-n drum,
Doar amintiri de bine mai culegeau acum.
Dar le certă norocul un singur rău mereu:
Copii să aibă-n casă nu dase Dumnezeu;
Şi mult le-ar fi fost dorul s-adoarmă-o zi pe spate
Ca brazii de la munte cu crengile rotate,
Umbriti de însăşi umbra roditului vlăstar.
- Nădejdile aduse ademenesc mai rar
Şi vă găteaţi obşteşte şi singuri spre mormânt,
Când se-ndură Prea Sfântul de traiul vostru sfânt
Şi-o bună dimineaţă trimise-n casa voastră
Un pui de fată-adusă de-o pasăre măiastră.
Iar când v-aţi zărit visul alăturea de voi,
Albastrul din privire v-a înflorit. Apoi
Ileana i-aţi pus nume şi-aţi poruncit să fie
Botez cum n-apucase a voastră-mpărăţie.
Din patru părţi de lume, acum curgeau şirag
La Curte mosafirii cinstiţi - de ţi-era drag
Să vezi voinicii mândri din şea cum se desprind
Şi mândre Cosânzene pe praguri răsărind
Ca floarea după ploaie; vestiţii împăraţi
Cu pravilă în mâna şi-n zale îmbrăcaţi,
Vlădicii, cuviosii, în cârje şi-n potcap,
Şi cărturarii gârbovi ce poartă lumea-n cap...
Dar iată şi o Zână în mersu-i legănat -
Ea portul la păianjen în zori şi l-a lucrat
În două iţe numai, când iarba moale, înaltă,
Adună pietre scumpe şi rouă laolaltă,
De borangic năframe pe plete lungi îi flutur -
Şi poartă pe spinare o aripă de flutur,
Şi unde-i zboară ochii s-aprinde strop de soare.
Iar Luna, însăşi Luna, veni cu Carul Mare
Când noaptea înveleşte, pădurile de rodii
Şi vezi trecând pe ceruri rătăcitoare zodii.
Piticii de la munte, cu graiul ne-nţeles,
Drept cărucior de poştă, în pripă, şi-au ales
Ciupercă roşie trasă de patru iepuri sprinteni
Ce broasca, surugiul, îndeamnă dând din pinteni.
Iar când sunând din frunză pădurile de laur
Deschiseră cărare, sosi şi un Balaur.
Luceferii veniră călări pe curcubee
Şi Soarele, departe mai mult nevrând să stee,
- De necrezut povestea-i, dar încă nu vă mint -
Ivitu-s-a- din umbră în straie de argint...
*
Şi a trăit fetiţa de-mpărat
Mai mândră ca lumina lunii pline,
Dar ochii ei aveau priviri străine
Şi inima-i era cleştar curat,
Căci Dor nu turburase niciodată
Cu visul lui, visarea ei de fată.
Venit-au ca s-o ceară la părinţi
Din patru zări de lume, peţitorii -
Ea îi oprea cu zâmbetul surorii
Şi îi gonea cu ochii ei cuminţi.
Şi fruntea Împăratului se-ncruntă,
Dar casa lui rămase fără nuntă.
Zadarnic întruni bătrânul Crai
Cu zor la Curte babele şi vracii,
Din trupu-i tânăr să alunge dracii,
Şi s-o îmbrace cu-al miresei strai,
Copila lui rămase de zăpadă -
S-au dus şi peţitorii toţi, grămadă.
Şi luni de zile au trecut şi ani...
Sub arcuirea merilor în floare,
Se plimbă singură-n apus de soare
Domniţă străjuită de castani;
Când, iată, în vederea-i nu se-ncrede,
Pe Făt Frumos călare că mi-l vede.
Semeţ grăieşte fiul de împărat:
- Prin nouă ţări venii, Domniţă dragă,
Iubirea ta să-mi fie ca o fragă
Unui drumeţ de drumuri însetat. -
Obrazul fetei i se face nalbă,
Pe ram de măr îşi culcă faţa albă.
Încet răspunde fata de-mpărat:
- Când ramul meu purta-va măr de aur,
Eu voi simţi al dorului tezaur .
Ia ramul şi te du netulburat! -
Şi Făt Frumos îl ia cu minte dreaptă,
Spre Răsărit nădejdea lui se-ndreaptă...
*
Şi primăveri de-a rândul se înveliră merii
Şi iarna foi de aur din pomi a strecurat,
Şi ea privea amurgul pe drumul depărtat
Pe care el pornise în zarea primăverii...
Dar primăveri şi ierni pustii s-au îngropat
Şi nu s-a mai întors feciorul de-mpărat.
vezi mai multe poezii de: Ion Pillat
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.