VII.
Cu armonie simplă de linii şi lumină
Trezindu-ne comoara gândirilor adânci,
În tragică splendoare prin dezolate stânci,
Se profilează templul tău vechi pe o colină.
Dar veac de veac frontonul îl crapă; se înclină
Coloana albă-n vremea ce-o surpă stând pe brânci;
Şi-n ţara pustiită de barbari: turci şi franci,
Printre pietrele de-acantă dau tufe de sulfină.
Când vremile şi omul, Minerva mea, te lasă,
Când slavă ta n-o ţine granitul cel mai dur,
Din paisprezece versuri ţi-o făuri o casă.
Dar dă-mi, Zeiţă, harul şi legile-ntelepte.
Sonetul meu să suie în veșnicul azur
O vrajă de pilaştri şi de proporţii drepte.
vezi mai multe poezii de: Ion Pillat
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.