Mănăstire ancorată pe pământul lui Apollo,
Dafni, sfinte cărămizi,
Cine va redă vreodată sufletului meu de-acolo
Umbrele de chiparizi,
Cerul dimineţii clasic conturat cum e o cupa
De lumina cu argint,
Şi în inimi călătoare dorul primăverii după
Eleusis şi Corint!
Cine va sună talangă turmelor de pe coline
Că-ntr-un viers de Theocrit,
Şi în curte printre dafini va lega — o, Dafni! — cine
Maci de sânge pe granit?
Mai trăiesc că altădată zeii veşnici, mănăstire,
Şi zadarnic ai ,
Că s-o răstigneşti sub cruce, o coloana. Stă subţire,
Pururi vie, cu trup nins,
Cu trup neted, cu trup tânăr în divină nepăsare
Că pe vremea când purta
Peste frunte o metopă şi o friza pe spinare —
Da-mi, coloana, pacea ta!
Şi-nflorită printre pietre, floarea morţii, asfodelă,
Mă învaţă cum să fiu
Că să seamăn după moarte cu sculptaţii pe o stela
Din Cheramicul pustiu.
Iar tu zeu al poeziei, o, Apollo, mă îndrumă
Că să scap biruitor,
Căci în naos, ce patetic, cu durerea-i mă sugruma
Tragicul Pantocrator.
vezi mai multe poezii de: Ion Pillat
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.