În vale iar tălăngile răsună
Şi pier sunând a vremuri vechi pe drumul
De toamnă, ce coboară către ţară...
Rămâne muntele pustiu şi singur.
Făgetul e de aur, numai brazii
Stau pururi verzi pe cerul mai albastru.
În codru ghionoaia bate toacă
Grăbit, şi toaca schitului răspunde.
Şi nu mai ştii de-o vreme: e monahul
Sau pasărea ce-şi spune rugăciunea.
Dar au tăcut ca să înceapă vântul.
Ca un izvor cu ape șopotite
El curge tot mai lin, tot mai departe
În linişte înaltă care-l soarbe.
Amurgul a intrat în codru, calcă
Pe foi uscate paşii de lumină,
Şi un ecou deodată se trezeşte
Din somn adânc ca să adoarmă-n vale.
De-acuma lasă-mă să sui la munte,
Pastor de zile grele şi de gânduri,
Să mă opresc la stâna părăsită,
Să-mi număr turmă grijilor în tihnă,
Să sun domol din fluier să-mi adoarmă
Durerea, o mioară, la picioare.
Să-mi pun urechea la pământ s-audă
Surd inima pământului cum bate,
Şi ochii să-i ridic pe culmi să vadă
Întâia stea crescând mereu lumina
Ce tremură aprinsă la icoana
De sticlă şi de taină a tăriei.
Şi mai târziu, rotindu-se, să prindă
Sub zodiile cerului în care
Stă scris de când e lumea soarta lumii
Şi soarta păsării şi soarta frunzei.
Şi soarta muntelui şi soarta mea.
vezi mai multe poezii de: Ion Pillat
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.