Stă vântul deodată pe iazuri, şi stelele toamnei.
Vâslind din aripe bătrâne ca ziua şi noaptea,
Un stol se înşiră de ducă sub zodii, dar nimeni
Nu ştie să răstălmăcească azi semnele firii.
Şi fumul rămâne albastru pe sate şi frunză
Rămâne pe umăr uşor ca o mâna uitată
Şi timpul se-adună, cenuşă, în ornicul serii.
Aleea cotită te-aduce de unde plecase.
Bătrânul găseşte într-însul flăcăul din vremuri.
Păstori au venit de la munte, proptiţi în toiege
Întreabă luceafărul care luceşte pe staul.
Dulăii cu botul pe labe le stau la picioare
Şi turmele lor, împietrite, s-au strâns pentru noapte
O lampă s-aprinde în casă şi omul deschide
Iar cartea cea sfântă, citeşte iar slovele sfinte.
Femeia întinde pe masă o pânză curată
Şi frânge iar pâinea şi varsă iar vinul. Copilul
Priveşte icoana, icoana priveşte copilul.
În poartă aşteaptă ologul şi orbul şopteşte:
"La cină am stat în Emaus şi astăzi cu Domnul".
Dar nimeni nu vede minunea, n-aude cuvântul,
Şi totul rămâne în lume, doar aripa zboară.
vezi mai multe poezii de: Ion Pillat
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.