Amurgul cade. Toamna şi ornicul se-ntoarce,
Viaţa îşi răstoarnă nisipul vremii. Totul
Se-ntunecă, se-nchide. Da, ad-o lampă. Prinde
De geana umbrei ochiul luminii. Dă privirii
Ce-mi scapă, alta care să-mi tremure pe suflet
Cum tremură o rază de soare în aleea
De ulmi primăvăratici pe piatra ce aşteaptă
În umbră clipa albă.
Ia-mi cartea. Ia-mi ierbarul
De buchii moare. Masca tiparului mi-o smulge,
Sub care îmi tânjeşte ca un obraz fiinţa
Curată a simţirii. Abecedarul rupe-l.
Văratec cum e cerul cu zodii ne-nţelese.
Ce-aduc de sus norocul sau prăvălesc năpasta,
Pe pagină să crească neîncepute semne.
Abecedarul uită-l, l-a împietrit cititul.
Vreau proaspăt, viu, cuvântul, şi gol, aşa acum sare
Din spuma marii sprinten băiatul cu sirenă
Pe braţe. Sperioasă, o clipă mai păstrează
Minunea unei naşteri străine de dorinţa
Ce-o cheamă. Pe nisipuri se zbate un delfin.
Şi un băiat îşi pleacă urechea iar pe scoică
Să mai audă-n suflet vecii. Atât rămâne.
În suflet, mai departe - în zarea lui, acolo
Privesc din umbră jocul cuvântului. Vocală
O văd, şi văd consoane, aşa cum prinzi cu spaimă,
Copil fiind, în codri, împerecherea stranie
A unor zei de care n-ai bănuit nimica.
Acolo văd cuvântul, nu umbra lui: conturul
Acela de cerneală, ci miezul tainei însuşi:
Un arc întins de sunet să săgeteze fuga,
Ce-şi profilează forma pe stâncile simţirii
Un pas, un zbor, un dor, un vas cu amintire,
O urnă ... Nu. Mai bine o dansatoare albă,
Maramure lungi ţesute cu socoteli subţiri,
Ca să răsară goală şi iar să se-nvelească,
O statuie în umbre, în melodia vie
Ce-o poartă-n mine.
Vino cu lampa-n mână. Prinde
De geana umbri ochiul luminii. Dă-mi privirea.
Nici un cuvânt. Dă-mi sufletul. Atât rămâne.
vezi mai multe poezii de: Ion Pillat
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.