- Ce nufăr mare tremură pe lac?
Ce pânză ninsă flutură prin stele?
Ce aripe, ce visuri, se desfac
Sfidând cenuşa patimilor mele?
Revino, purtătoare de solie!
Pe lacul clar cu stele pietruit,
S-a scuturat o înflorire vie...
Icoana ta în suflet mi-a zâmbit.
Nici biruinţa omului sălbatec,
Nici lesbienele înlănțuiri,
N-or mai aprinde focul nebunatec
În care-am ars cu trup şi năluciri.
Destule braţe mi-au fost vii colane
De şerpi pe-un gât de nalbe şi de crini,
Destule mâini - ciudate scorpioane -
Mi-au otrăvit umbritele grădini.
Visez acum apropieri de gene
Pe-un trup sătul de grelele plăceri.
O, braţe aripi, degete de pene,
Redaţi-mi, daţi-mi alte mângâieri!
Şi fulgii tăi ca fulgii de zăpadă
La buza mea nu s-or topi... şi-n veci
Te voi urma, o, pasăre de pradă,
Cu soarele în aripele reci.
- Nu veşteji, o, Leda, cu mâna ta păgână
Omătul primăverii pe-al visului cais.
Rămâne floare numai pe creanga unui vis:
Din înfloriri plăpânde, în mâini ce-o să-ţi rămână?
Nu săruta cu buza, în noapte, apă clară,
Pe care înstelarea aşteaptă s-o cuprinzi.
Nu-i cerul de pe unda curatelor oglinzi,
În pumnii tăi, o apă, opacă şi murdară?
Cu poftă îndrăzneaţă, nebuno, nu atinge
Înariparea vie a visului ce port.
Nu-mi doborî avântul în praf, cu lutul mort
Ce ancorează vântul iubirii şi-l învinge.
Femeie, nu ajunge să rupi din pene zborul,
Ca să te-nalţi cu visul, de huma ta să-l legi...
Cu mâini înnebunite zadarnic îl culegi:
Îţi scapă nemurirea şi prinzi doar muritorul.
Căci Lebăda, căci floarea de raze şi zăpadă,
Alunecând stăpână pe zarea inimii,
De-a pururea departe, în veci, o vei privi,
Cu sufletul nostalgic, din naltă balustradă,
Din ţara unde vine e frate de durere
Al frunţilor crescute sub ceruri de amurg,
Din sfintele pridvoare de-asupra căror curg
Simbolurile clare culese în tăcere.
vezi mai multe poezii de: Ion Pillat
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.