Lumina lunii pline alunecă în casă.
Toţi înecaţii nopţii şi-nalță în oglinzi
Ca-n ape faţa albă şi iar la fund o lasă
Când, luna ca să iasă, obloanele le prinzi.
Şi iat-o şi mai albă, tiptil ca o pisică
Se suie pe burlane, pătrunde prin fereşti,
Sărută lung şi ochii închişi şi gura mică,
Şi cea mai tăinuită iubire n-o fereşti.
Dar, părăsind oraşul, răzbate pe câmpie,
Se scutură deodată de praf să n-o mai văz,
Măsoară iepureşte păduri, livezi, moşie,
Ciulind urechi de raze prin verdele ovăz.
vezi mai multe poezii de: Ion Pillat
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.