Sub bolta viţei înflorită,
Cu dulce umbră adumbrită,
Ca din icoane răsărită,
Zării iubita mea în vis.
În chip de sfântă florentină,
Cu ochii limpeziţi de vină,
Trecea plutind într-o lumină
De paradis.
Apoi, urmând a lor stăpână,
Mai albi ca mieii dintr-o stână,
Veneau ţinându-se de mâna
Cuminţi, doi heruvimi copii.
Sub paza aripelor sale
Cântau ca-n strane ogivale
De răsună întreaga vale
Cu melodii.
Şi inima fără de veste
Mi-a înflorit ca-ntr-o poveste,
În care nu ştii visul este
Predomnitor sau dacă nu-i -
Ca-n ţara basmelor în care
Nu crezi de-i aşteptată-n zare,
Ori mincinoasă arătare
A nimănui.
Sub cort de ramuri veştejite,
De goana norilor umbrite,
În vremea frunzelor cernite,
Văzui aievea ori în vis
Pe-un pat de flori de beladonă,
Un chip de palidă madonă
Într-o lumina monotonă
De cer închis.
Iar peste frăgezimea feţii
Ochind privirea lor, semeţii,
Vegheau în taina dimineţii
Nepăsători doi îngeri reci...
Şi-n fâlfăiri de aripi grele
Umbrarul patimelor rele
Îl aşteptau ca largi zăbrele
Pe fruntea ei.
Şi inima fără de veste
Mi se păli ca-ntr-o poveste,
În care toamna doamnă este
Pe raclă recelui pământ.
Şi n-a-ntrebat pe negrii îngeri
Pe cine duc fără de plângeri,
În ale zorilor răsfrângeri,
Înspre mormânt.
vezi mai multe poezii de: Ion Pillat
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.