Pe scrin, păstrând privirea ei vie, au rămas
Pe galbena gazeta ce-ncremenește anul.
Odaia de-altădată mi-arată talismanul:
Iau ochelarii moartei şi-i pun sfios pe nas.
Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimica,
Doar pozele din rame vechi au întinerit...
Dar din adânc de-oglindă în faţă, mi-a zâmbit
În jilţul ei - ca-n vremea când eram mic - bunica.
La geam foşneşte plopul sau paşii au foşnit?
Prin uşa zăvorâtă ”ei” intră în odaie.
E o fetiţă: Pia, cu bucle: Niculae...
Dar cine e băiatul acela liniştit?
Bunica-i dă pe frunte, blond, părul la o parte...
De ce se uită astfel la mine? Nu-l mai ştiu...
Nu vreau să-l ştiu... nu pot să-l ştiu... E prea târziu!
De omul chel şi rău, rămân legat pe moarte.
vezi mai multe poezii de: Ion Pillat
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.