O tristeță întârzie în mine
cum zăbovește toamna pe câmp,
niciun sărut nu-mi trece prin suflet,
nicio zăpadă n-a descins pe pământ.
Cântecul trist, cântecul cel mai trist
vine cu clopotul din asfințit,
îl auzi în glasul sterp al vrăbiilor
și răspunde din umilința talangilor.
E toată viața care doare așa,
zi cu zi pe întinderea stepelor
între arborii neajunși la cer,
între apele ce-și urmează albia,
între turmele ce-și pasc soarta pe câmp
și între frunzele care se dau în vânt.
vezi mai multe poezii de: Ion Vinea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.