Spânzuratul vânăt din grădină,
plin de rouă şi de frunze noi,
se-nvârteşte-n axa-i de lumină,
fără frică de ninsori şi ploi
şi râzând cu ochii amândoi.
Spânzuratul până-n dimineaţă
pe acelaşi gând s-a legănat
agăţat de stele cu o aţă,
uşurat de dragoste şi viaţă
şi simţindu-se neatârnat.
Astfel făcu haz spre ziuă
ascultând prin arborii vecini
păsări cari bat apa-n piuă
şi când soarele-i trimise spini
gâdilându-l până la suspin,
spânzuratul vânăt ca o floare
şi cu limba ameninţătoare
îşi strănută sufletul din plin.
vezi mai multe poezii de: Ion Vinea