Întins pe-o laviță-n odaie,
Privesc la dansul flăcării din foc,
Și-n jocul de lumini și umbre,
Furiș, la pieptu-mi îți faci loc.
Aș strânge-n brațe tot zenitul
Ca depărtările să le destram,
Să nu mai fugi decât cu gândul,
Când noaptea îți va bate-n geam.
Arde focu’-ncet în vatră
Și aruncă-n jur scântei,
Mama toarce fir pe roată,
Noi dormim în poala ei.
Mi-ai așternut un zâmbet, sub picior,
Și scapăr ars de el pân’ la călcâi,
În creștet, tâmplele deja mă dor,
Că nu mai știu de pot să te mângâi.
Ascult cum muntele tace,
Și liniștea lui clocotește,
Când vântul, pe creste-i aleargă,
Și-n murmurul văilor crește.
Anii curg de parcă-s ceasuri
Din pocal de timp grăbit
Și le ia dintr-o suflare,
Tinerețea ce-a murit.
Tăcut e plânsul tău, cu lacrimi din copaci
Ce-au ruginit sperând, să dea timpu-napoi,
Uscate de necaz, încerci ca să le-mpaci,
Cu ochii ațintiți, spre verile din noi.
Mă pierd ușor printre cuvinte
Și nu mai știu cum să le-adun,
Să fac din ele dalbe flori
Și-n păr sfios să ți le pun.