Sub zvelte ramuri de cireș stau prinse,
Îmbrățișate strâns în floarea lor,
A noastre trupuri, fragede, aprinse,
Ce din petale nu se mai cobor.
Printre nouri reci de ceață
Un alai cu pas grăbit,
Blând trezește iar la viață
Tot pământul adormit.
În umbra vechilor titani
Trăim ascunși în ploi și frig,
Și ne trezim că peste ani
Colții tăcerii-n noi se-nfig.
Ți-am scris pe frunze-a mea iubire
Să știe codrul că mi-e greu
Când vântul va sufla prin ele
Și-o lua cu el amorul meu.
Pierdut într-un decor prea grav
Dau filele dintr-un jurnal,
Gravate-adânc cu un pumnal,
Pe-a sufletului trup firav.
Pe sub streșinile casei,
Se adună-ngrămădite,
Candelabre mici, de gheață,
Cu sclipiri de mărgărite.
Se ofilesc pe ceruri curcubeie,
De-atâta secetă, ce m-a cuprins,
Că a secat izvorul din condeie,
Ce desena pe bolțile din vis.
Iubito, iar te-am așteptat și doare,
Că n-ai venit, l-al nostru ceas tocmit,
Și-n lunga-mi, singură-așteptare,
De dorul tău, gândeam că am murit.
Te mai coboară printre noi,
Luceafăr blând de seară!
Să ne hrănim cu-al tău cuvânt,
Căci dorul ne-mpresoară!
Atât de singură rămâi
Privind din urmă-mi pasul,
Printre suspine și nevoi,
Ce ți-au uscat și glasul.