Un cântec în tâmpla-amintirii se zbate
Și-o punte spre-o noapte de iarnă întinde...
Cândvaul cu umbra lui deasă-ți cuprinde
Prezența pe clapele mele, bărbate!
Eram fericită că-ți simt răsuflarea
Aproape de zarva sfielii din gândul
Că dorul durut în anii de-a rândul
Ucide tăcerea și naște cântarea.
Nicicând n-ai să-mi știi bucuria smintelii
De-a sparge oglinzile zorilor toate,
Să caut visări nefiresc de departe,
În care-mi stingeai luminile pielii
Cu-amurgul mătăsii din genele brune.
Nimic ce unește, nimic ce dezleagă
Nu duce spre noi în visarea beteagă,
Când sufletul-i curs pe-ale vântului strune.
Îți las, suvenir, amintirea. Să cearnă,
Să-nvârtă la moara strigărilor vii,
C-ai dat lașității curajul să-mi fii
Atât de aproape, ca-n noaptea de iarnă.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu