Ziua asfinţind a spus: adio.
Prin sticlă-n cabinetul vechi
Trimite soarele luciri perechi;
Sub care cer în veac voi mai găsi-o?
Vezi, geamul desenează pe perete
Şi-n el ca-n somn cu vagi puteri şi-ncete
Abia străluce-n adieri de-o şoaptă
O umbră de mesteceni peste poartă...
Ce trist la asfinţit îmi e, ascete!
De ce, soare al meu, la despărţire,
În daurit, lucitul strai,
În casa-mi singură intrai?
Tăcută, -n ea-i eternă pustiire!
Eu liniştit eram, ştiai,
Peste lucrare şi-n uimire
Am fost uitat: De ce să mai
Ştiu gînduri moarte şi-ntristată
O veselie mult înstrăinată?
Versuri tălmăcite de Traianus
vezi mai multe poezii de: Ivan Bunin