Luce-n munţi un cer fără prihană,
Zorii timpurii din munţi cobor.
Undeva-n adînc un ţărm ne cheamă,
După el − un larg unduitor.
Din înalt spre sud doar munţi se-nşiră
Unde, după clarul mîngîiat
Cad în mări imagini şi răsfiră
Mari fuioare albe de bazalt.
Iar în zări, încîntător se-nchină
Soarele de după munţi căzut.
Munţii cu un zîmbet de lumină
Fraţilor răspund pentru salut.
* * *
− De ce oare eşti tristă, boltă de noapte?
− De atît că mi-i jale de-un pămînt în stihii,
Sub nori grei se învolbură mările toate
Şi soarele se-ascunde în tării!
− De ce eşti prea frumoasă, boltă de noapte?
− De atît că departe eşti de pămînt,
Că-n tristeţi de adio apusul apune
În pînze răpuse de vînt?
Şi răsună în linişte valuri de noapte,
Îngînînd cu un cîntec deplin
Singuratică inimă, suflete moarte
Într-un larg fără capăt, marin?
* * *
Străfulgerară stele-n noapte
Şi dinspre zări, dinspre alei,
Un vînt uşor prin ore coapte
Trecu cu-nmiresmări de tei
Spre-apus, cu-aripi întredeschise.
Fug după el şi pieptul vag
Nocturna lui blîndeţe cată
Şi viaţa-i dusă de-un catarg.
Nu cred că voi muri vreodată,
Că-n veci în humă voi dormi,
O, nu, de fericirea vieţii
Doar pîn-la soare-oi odihni.
* * *
Bolţile, ca prăbuşiri, deodată
De prin văi s-au înălţat spre-avînt.
Noaptea caldă-i foarte întristată,
La fereastră-n beznă singur sînt.
Lemnu-n sunet moale tot răspunde
Paşilor pustii, urmînd tic-tacuri,
Iar în cer zarea-ntîlneşte zare,
Noaptea cheamă cu splendori de veacuri.
* * *
Semn liniştit, asemeni morţii, ne-ntinat,
Şi tot, ce blînd în el am fost iubit,
Eu pînă-acum nu am uitat, nu am minţit,
Dar chipul tău în ceaţă-i transferat.
Cum zile-or fi -tristeţea va apune-n neştiinţă
Şi somnu-mi va-nneca de amintiri prin gări,
Unde nici fericire nu-i, nici suferinţă,
Dar numai iertătoare depărtări.
* * *
Foşnea frunzişu-n dans de toamnă,
Pădurea spulbera veşminte ...
Şi roi de păsări fără teamă
Pe vînturi se-nvîrteau-nainte.
Eu eram mic − glumă firească,
Cum îmi părea căderea lor
Sub foşnet lin de tămîiască
Rîdeam în ciuda tuturor,
Voind de rînd cu lumea toată,
Învîrtejind, doi ochi fireşti,
Să-ntîmpin orice frunză moartă
Cu bucurii nepămînteşti.
* * *
Morminte, vînturi, drumuri, căi avane
S-au perindat şi, de priviri, ascuns.
De după crucea lor se sfîrtecă-n membrane
Apusul noptii, ceas ce - aşteaptă -un semn confuz.
Şi iată vine ea, din sud, Noaptea de stepă...
Şi după ea din cîmp o beznă - albastră suie...
Peste apusuri sumbre, celeste, ne-ntîmplate,
Ea, gînditoare, printre pîini de-acum e.
Şi trece nevăzut, şi-ascultă-nsingurarea...
Se uită-n zări, unde mocnind, abia,
Se mai observă-o stea, care curtează marea
Şi slab lumina-nvinge întunecimea grea.
Sînt plin de lumea ei, pe veci nedescifrată;
Măreţu-i semn şi gînd din veac îl simt mai rar,
Cum pot să simtă doar tăcutele morminte
Şi stepa-ntunecată şi luciul viu stelar.
* * *
De fermecate taine doarme pădurea, plină.
Dar paşnic Antaresul răsare în lumină,
Pe sudicele bolţi, unde urmat de fum,
Apare Calea Robilor, prin glii făcîndu-şi drum.
Privesc înspre cîmpii, dintre frunzişul verde
Şi noapte suflă caldul şi inima mea crede,
Cu grînele zeieşti, la cuiburi adormite,
Cu licăriri de stele, adînc întipărite,
Foc jucător în jurul pămîntului grăbit
Pînă la sacrificiu, alunecînd în mit,
Cu-argintul de Valdai în glasuri întrupate,
Peste cîmpii turnat, liniştitor în toate.
* * *
Păduri, păduri şi ziua va apune;
Aproape stă să plece, iarba-ncet
Albeşte-n cîmpuri roua, ce-o va pune
Autograf amurgului pe piept.
La sud arţarii trec înspre jertfire,
În mîini de paznic se zmuncesc şi sar,
Iar Soarele − Pasărea Phoenix ştie
Să ardă-n vîrful demn şi secular.
* * *
Frunze cad peste grădini...
În grădina-mbătrînită
Voi pleca, să nu mă simtă,
Pe la zori, fără lumini.
Frunze veştede foşnesc,
Vîntul zboară alarmat
De răsună-nspăimîntat
Şi-ncetează-apoi firesc.
Dar în suflet vesel mi-i!
Eu iubesc, sînt tînăr, tînăr:
Ce mi-i zgomot de alei
Şi a toamnei rece mînă?
Vîntul mă va duce-n larg,
Cîntul meu purtînd în fire,
Inima cerşeşte-n prag
Fericire!
Frunze cad peste grădini,
O pereche, iar pereche...
Singur cuc printre străini
Trec, călcînd pe frunza veche,
Nouă dragoste-i în piept,
Şi-aş dori să pot răspunde
Inimii c-un cînt şi-ncet
Fără griji să fiu oriunde.
De ce-i sufletul bolnav?
Cine, jeluind, mă plînge?
Vîntul pîlpîind şi grav
Trece-n arbori şi se stinge,
Lacrimi inimii sporesc
Şi dansînd în ritm de clopot
Frunze galbene trosnesc
Cu trist zgomot!
* * *
Şi iată iarăşi după zări,
In înălţimi pustiitoare,
Cîrduri de păsări înspre mări,
În rînduri zbor, triunghiulare.
Stepa − tăcută, cerul − clar,
Apusul sfîşie şi arde...
Şi-n depărtare rînduri par
Ce-nnoată, legănînd arcade.
Ce vînt prielnic în văzduh!
Te uiţi şi-n bezna sinilie
Adîncul cerului năduf
De parcă-ar ninge peste tine.
Zările te îmbrăţişează,
Sufletu-i bun de-un rai ceresc
Şi gînduri noi îndepărtează
Tristeţea mea de pămîntesc.
Versuri tălmăcite de Traianus
vezi mai multe poezii de: Ivan Bunin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.